Exprima viziunile

Nu mai e atenta de 5 minute. Se pierduse undeva intr-o lume care nu are finalitate sau margini.
-    Sunt atat de solicitata, spuse Gandirea, agatandu-si degetul de urechea cestii, sorbind usor din cafea. Omul asta nu ma lasa in pace decat atunci cand doarme sau e beat.  Dar nu pot sa ma plang prea mult. Ce ar face creatura asta fara mine? Ar mai construi societatea asta care l-a depasit oricum? Societate in care s-a pierdut pentru ca a vrut sa o aduca la apogeu, in apogeul complicarii.
In plus, zilelele si noptile lui ar fi inconstiente, iar tristetea si-ar pierde rolul atunci cand el se gandeste ca a iubit, dar a pierdut pentru ca a apelat la mine sa se controleze. Daca nu se controla se implica si iubea si ar fi fost prea mult atunci, acum, in viitor.
Unde esti iubire sa ne spui ca fara tine viata ar fi ca un val spart care n-are malul pe care sa-si intinda spuma si substanta.
Da stiu, eu si cu tine il inebunim in acelasi timp si atunci el se pierde pe strazi pline cu multimi, macar sa se regaseasca in exterior, daca se depaseste in interior. Ceata.
-    Sa mai torn in ceasca cafea, tare amara mai e,  treaza ma mai tine.
-    Amintire, iar esti plecata departe, intoarce-te la noi.
-    Servesti si tu o ceasca de cafea sa mai trezesti din amintiri?
-    Gandire draga, eu nu am nevoie de nimic pentru ca omul isi aduce aminte inconstient de tot ce a trait. Nu am nevoie de tine, el simte si asa sunt readusa la viata, nu am nevoie de cafeaua ta ca sa ma intreb de ce si cum s-a intamplat. Nu o sa ma poti aduce niciodata sa creez ipoteze, sa fac calcule pentru ca viata e dincolo de tine Gandire si de calculele tale. Viata vine cand nu te astepti, ca si mine, Amintirea. Te trezesti pur si simplu dimineata si simti mirosul de cafea, iti aduci brusc aminte de prietena din copilarie si rasul ei si vrei sa o cauti dupa 15 ani de tacere si necunoscut sau mergi in masina, la drum, e seara, vezi maci si iti aduci aminte ca el a oprit brusc si ti-a adus rosul aprins in palme.
-    Ai auzit tu pe omul asta sa vorbeasca doar in intrebari si exclamatii pe care doar tu le folosesti in problemele existentiale, probleme care oricum nu au niciun rezultat?
-    Omul asta in care suntem noi toate, are nevoie sa traiasca, sa nu se mai controleze si e numai vina ta, Gandire, ca el a uitat.
Amintirea se ridica brusc, isi strange rochia cu mii de straturi de matase si pleaca in trecut. Indignata se intreaba ce ar fi daca nu ai avea unde sa te uiti inapoi, ce ar fi daca ea nu ar avea grija de toate detaliile, de toate momentele care nu trebuie uitate. Fara puterea si lupta pe care o da mereu cu Uitarea, totul s-ar risipi si Tristetea ar pune monopol peste toata viata. Pustiu ar fi si bine ca nu se ajunge la asta.
Tristetea ofteaza ca de obicei. Amintirea entuziasmata ii spune ca o sa-i gaseasca pana la urma un leac  sa o faca sa zambeasca, dar cine stie cand…
Tristetea e prea grea azi, grea ca si plumbul asa ca nu se ridica sa izoleze Amintirea, o lasa azi si asa o inhiba de atatea ori cand sta langa Gandire. Azi nu…azi nu are nimic de zis, e prea trista, asa de trista si ofteaza atat de greu.
-    Nu pot sa simt nimic, decat tristete, pentru ca viata e o tristete, nu inteleg cum nu puteti sa fiti de acord cu mine.
Azi nu, nu zic nimic azi pentru ca si Gandirea striga acum sa ne oprim, omul asta devine confuz pentru ca se trezeste si nu stie care din noi il poarta. Asa ca sunt cu Tacere si impart tristete.

Avem nevoie de oameni constanti in viata noastra chiar daca ei nu sunt aproape de noi in fiecare zi. Avem nevoie de oameni constanti chiar daca nu vorbim despre ei si nu par sa ne fi marcat viata.

Insa vin momente cand te readuci in fata, tu, gol, sincer. Ai fost constant cu tine insuti? Ai ramas acelasi sau te-ai schimbat in nenumerate detalii de-a lungul timpului? Ai avut rasturnari multe, ai schimbat mereu grupul de prieteni in timp?

Avem nevoie de timp, de timpul care sa ne lase sa dospim, sa ne faca sa ne dam seama cine suntem, ce ne reprezinta ca oameni, ce pasiuni avem si mai ales ce oameni au fost constanti  langa noi. Si asa ne aducem aminte de profesoara de romana care ne-a incurajat sa scriem si sa visam in banca a treia de langa fereastra la prima ora a diminetii de miercuri, 7 jumatate accentuat de clopotel. Si ne aducem aminte de bunicul care nu mai e, dar care a fost si inoda punga de plastic de pufuleti ca sa ne faca o surpriza atunci cand ne lua la el acasa in weekend.

Avem nevoie sa ne aducem aminte de prima relatie care a contat, nu pentru ca a fost frumoasa, ci pentru ca cel de langa a vazut in tine ceea ce nu ai vrut sa arati, de frica, din prea multe mecansime care ti le-ai creat ca sa nu mai simti  dezamagire.

Chiar daca nu cauti constanta vine un moment in care o vrei inconstient si nu din cauza varstei, nu pentru ca langa tine oamenii intemeiaza familii si cauta sa construiasca si sa aiba copii. Vrei constanta pentru ca ti-ai dat seama cine esti cu adevarat si ti-ai definit relatia cu tine. Iar daca ceva e complicat, NOI,  gama noastra de emotii si subconstientul sunt ingredientele perfecte pentru a ajunge la asta.

Imi aduc aminte de un teambuilding bazat pe teatru. 20 de tineri au fost pusi sa se descrie intr-un minut. Toti erau cu zambetul pe buze, parea foarte usor, dar dupa primele 15 secunde cuvintele nu mai ieseau cu usurinta  din interior.

Nu stim decat sa spunem cum ne cheama, cati ani avem, unde invatam, lucram , avem surori, frati, ce zodie suntem. Si ne intrebam de ce nu ne cunoastem, de ce nu stim ce vrem, de ce avem depresii, de ce avem rascruci care necesita nopti nedormite pentru rezolvare. Si ne intrebam de ce nu avem oameni constanti langa noi, de ce nu creem amintiri care sa ne lase sa ne marcheze.  Pai pentru ca noi insine fugim de noi , pentru ca noi nu ne acordam timp si ne refugiem in orice ca o refulare in loc sa ne creeam un exercitiu de a vorbi cu voce tare noua insine. Daca am crea comunicarea asta cu noi am avea supriza de a descoperi ca ne place sa mergem desculti vara pentru ca am simti caldura in calcaie si acel gadilat care te face sa zambesti ascunzand asta . Am avea surpriza sa ne dam seama ca ne plac oamenii care stau in parc vara cu palarii si vorbesc cu mainile la spate pentru a si accentua postura, ca ne place crema de zahar ars si cand mama ne intreaba ce vrem sa mancam in weekend. Ca ne place cand cei din jur au nevoie de noi si ne spun ca suntem minunati, ne place sa ajutam batranii  si sa dam bani celor care au o poveste de spus pe strada.

Ideea e ca ne plac atat de multe doar ca suntem prea ocupati sa le si practicam in fiecare zi. Ne-ar placea daca am putea, dar de fapt comoditatea din noi e prea puternica, dar de fapt e lipsa relatiei cu noi. Si da, avem nevoie de  constanta, de timp si de noi insine, mai ales de o relatie cu noi insine pentru a putea aprecia si pe cei care isi doresc sa fie constant langa noi.