Ne atrag testele de personalitate. Completam des atunci cand suntem singuri in fata calculatorului, suntem curiosi de rezultate, radem cand ne identificam in unele ipostaze descrise.
Dar dincolo de ele, v-ati gandit vreodata sa va mai testati copilaria? Sa o testati mergand la o piesa de teatru de papusi?

Azi, impreuna cu Adela, am alergat spre Teatrul Liric sa prindem inceputul. Intarziere 5 minute. Incepusem sa radem pentru cauza alergatului nostru,  alergam pentru teatrul de papusi.
Cand am intrat in sala nu se vedea nimic. Am stat nemiscate pana reflecoarele au inceput sa contureze siluetele la scaune. Multi parinti si copii. Ne-am dus in primul rand insa, ne-am despartit din lipsa scaunelor disponibile.
Acomodandu-ma locului mi-am dat seama ca e fascinant sa mergi la o asemenea piesa, nu neaparat cat sa vezi povestea, ci cat sa traiesti alaturi de cei mici fiecare emotie, fiecare privire, fiecare intrebare pe care o pun. Nu stii daca sa te intristezi ca tu nu mai ai personalitatea lor pura sau pentru ca te-ai inconjurat de defensive si control si nu mai poti da afara sinceritati din cauza reflexelor create.
In spatele meu o fetita plangea, plangea pentru ca soriceii se certasera cu soarecele mai mare si plecasera de acasa. Mama ei ii spunea sa se calmeze, ca nu e real, e doar o poveste. Dar pentru ea, povestea era intensa, plina, rascolitoare. Privirea ei era grava, lacrimile ei ii umezisera toata fata. Din cand in cand, ca o alinare, se juca cu parul meu, isi preluase controlul asupra lui si i se cuvenea sa faca tot ce vroia din el.

Langa mine un baietel ma certa ca eu nu aplaud cand se canta pe scena.  Incet, am inceput sa avem priviri complice si din ce in ce mai repede se revarsa pe mine si ragea ca leul.  Apoi, radeam amandoi  spre disperarea mamei lui care incerca sa il tina fix si sa isi ceara scuze ca ma deranjeaza.
Am zambit cu entuziasm  si m-am uitat mai mult in sala decat la poveste.  La sfarsit am plans formand echipa cu fetita din spate si cu leul de langa. Am plans poate din empatie, de emotii, de mine, de faptul ca nu am uitat sa fiu copil. Am plans si am ras cu ei si am crezut pentru o ora in toata atmosfera, in toata povestea si m-am regasit in toti cei mici din sala. In toate ipostazele si expresivitatea lor. Totul imi era cunoscut. Ma uitasem sa fiu copil, dar “m-am amintit”.
De multe ori ne atrag testele de personalitate, dar nu si situatiile care ne rostogolesc personalitatea. Situatii care ne fac sa ne regasim, sa ne redescoperim. Si de multe ori e coplesitor, incomod.  Preferam sa traim in minciuna stilului nostru de viata, sa indepartam copilaria, pe toti, pe noi, de frica.
Si da, cu frica,  testeaza-ti copilaria. Alege teatrul de papusi daca vrei sa te provoci. Alege sa-ti reamintesti ca trebuie sa te joci.