Exprima-ti viziunile

Ne atrag testele de personalitate. Completam des atunci cand suntem singuri in fata calculatorului, suntem curiosi de rezultate, radem cand ne identificam in unele ipostaze descrise.
Dar dincolo de ele, v-ati gandit vreodata sa va mai testati copilaria? Sa o testati mergand la o piesa de teatru de papusi?

Azi, impreuna cu Adela, am alergat spre Teatrul Liric sa prindem inceputul. Intarziere 5 minute. Incepusem sa radem pentru cauza alergatului nostru,  alergam pentru teatrul de papusi.
Cand am intrat in sala nu se vedea nimic. Am stat nemiscate pana reflecoarele au inceput sa contureze siluetele la scaune. Multi parinti si copii. Ne-am dus in primul rand insa, ne-am despartit din lipsa scaunelor disponibile.
Acomodandu-ma locului mi-am dat seama ca e fascinant sa mergi la o asemenea piesa, nu neaparat cat sa vezi povestea, ci cat sa traiesti alaturi de cei mici fiecare emotie, fiecare privire, fiecare intrebare pe care o pun. Nu stii daca sa te intristezi ca tu nu mai ai personalitatea lor pura sau pentru ca te-ai inconjurat de defensive si control si nu mai poti da afara sinceritati din cauza reflexelor create.
In spatele meu o fetita plangea, plangea pentru ca soriceii se certasera cu soarecele mai mare si plecasera de acasa. Mama ei ii spunea sa se calmeze, ca nu e real, e doar o poveste. Dar pentru ea, povestea era intensa, plina, rascolitoare. Privirea ei era grava, lacrimile ei ii umezisera toata fata. Din cand in cand, ca o alinare, se juca cu parul meu, isi preluase controlul asupra lui si i se cuvenea sa faca tot ce vroia din el.

Langa mine un baietel ma certa ca eu nu aplaud cand se canta pe scena.  Incet, am inceput sa avem priviri complice si din ce in ce mai repede se revarsa pe mine si ragea ca leul.  Apoi, radeam amandoi  spre disperarea mamei lui care incerca sa il tina fix si sa isi ceara scuze ca ma deranjeaza.
Am zambit cu entuziasm  si m-am uitat mai mult in sala decat la poveste.  La sfarsit am plans formand echipa cu fetita din spate si cu leul de langa. Am plans poate din empatie, de emotii, de mine, de faptul ca nu am uitat sa fiu copil. Am plans si am ras cu ei si am crezut pentru o ora in toata atmosfera, in toata povestea si m-am regasit in toti cei mici din sala. In toate ipostazele si expresivitatea lor. Totul imi era cunoscut. Ma uitasem sa fiu copil, dar “m-am amintit”.
De multe ori ne atrag testele de personalitate, dar nu si situatiile care ne rostogolesc personalitatea. Situatii care ne fac sa ne regasim, sa ne redescoperim. Si de multe ori e coplesitor, incomod.  Preferam sa traim in minciuna stilului nostru de viata, sa indepartam copilaria, pe toti, pe noi, de frica.
Si da, cu frica,  testeaza-ti copilaria. Alege teatrul de papusi daca vrei sa te provoci. Alege sa-ti reamintesti ca trebuie sa te joci.

Imposibil sa nu-l cunoasteti pe Harap Alb sau daca nu pe el ca personaj, macar povestea lui. Am  auzit povestea asta in liceu, cand doamna de romana ne-a povestit ca fiecare om trebuie sa faca o calatorie ca sa stie ce are de facut cu viata lui. M-am gandit din ce in ce mai des in ultima vreme la asta. Majoritatea basmelor romanesti au la baza calatoria asta, sau orice alta misune care implica “mers la drum lung”. Dar de ce? Mai mult de atat cineva cu 60 de ani imbracati in experiente mi-a zis ca daca vrei sa ramai cu cineva pe care il iubesti, fa inainte o calatorie numai tu cu el. Asa il/o vei cunoaste.

Calatoria e o modalitate de a te cauta sau de a fugi de cineva si e normal sa se intample asta. Cauti un context, o noua ipostaza a ta, alti oameni care sa scoata parti nebanuite din tine, alte realitati, alte socuri, un pachet de stari si emotii pe care vrei sa le consumi de la un capat la altul fara sa te gandesti la responsabilitati. Singura responsabilitate intr-o calatorie e sa te pierzi atat de mult incat sa te regasesti putin, dar echilibrat. O calatorie te face sa te pierzi cu ochii, sa fi neatent in jurul tau si concentrat in tot ce inseamna viata, departare, orizont. O calatorie inseamna sa te descurci singur, sa te descoperi singur, sa te surprinzi singur. Si singura surprindere e ca nu ramai surprins. O calatorie tot timpul te face stapan pe tine, pentru ca esti tu in orice situatie in care calatoria te-a adus, e concentratia si deschiderea ta in orice punct pe care il privesti, intalnesti sau pur si simplu care se afla in fata ta. Nu poti sa ramai pur si simplu acolo, te-ai simti strain. Asa ca mergi, nici tu nu stii unde si intalnesti oameni si oameni, povesti si povesti, seri reci si zile in care soarele te face sa orbesti si esti pacalit.

Mi-ar placea sa facem toti o calatorie de viata intr-un moment. Japonezii o fac in perioada de recrutare, pe baza ei afla daca vor fi sau nu angajati. Pentru ei conteaza mai mult partea spirituala si tot ce inveti dintr-o calatorie decat un simplu interviu artificial.

Si totusi, de ce nu fac oamenii calatorii?

Pentru ca le amana Le amana pentru ca nu stiu sa fie sinceri cu ele, nu stiu sa le caute si sa le descopere, pentru ca le e frica de ce ar putea descoperi in ei, pentru ca pun responsabilitatile pe primul plan, pentru ca se gandesc ca deja s-au casatorit, au copii, pentru ca, pentru ca au imbatranit, nu au bani si defapt da, majoriatatea spun ca nu au bani.

Calatoria nu inseamna investitie si bani, e un drum pe care il parcurgi singur, alaturi de oameni negativi si pozitivi, in care inveti lectii de viata, dar mai ales te inveti pe tine. Calatoria suntem noi si cand te intorci din ea vei stii bine ce sa privesti, ce sa cauti, ce sa gusti si ce sa eviti cu nasul. Calatoria e momentul in care tu decizi cum sa te traiesti.