M-am reintors in Play pentru o premiera, piesa de teatru Flori pentru Algernon.
Coborand in “lumea de jos” am regasit fumul si cateva fete cunoscute. Cred ca am facut un an si jumatate de cand frecventez locul asta.
Café teatrul Play nu mai are atmosfera teatrala de odinioara (inceputurile sale) dar a fost plin de oameni teatrali. Multi.
Pentru ca nu am facut rezervare, m–am strecurat printre mese si m-am asezat pe scari. Dupa un timp, alte fete au venit sa intrebe daca se pot aseza langa. Am dat din cap ca da.
Prin ochelarii mei, luptatori cu fumul de tigara, am vazut multe figuri. Intr-o parte atmosfera interbelica a fost creata de persoane grizonate, imbracate in sacouri si in rochii elegante, care fumau stilat si isi miscau buzele sarmant. Aveau flori, mereu atenti la detalii.
In alta parte, erau tineri la camasi, nerabdatori sa vada piesa sau poate pe actrita, prietena cu ei. Insirati in mai multe locuri studentii la teatru asteapta sa faca analiza piesei si sa observe miscari sugerate de umbra regizorala. Domnul de la sunet se plimba si el, parca cauta umbrele si luminile pe lemnul care inca nu scartaie.
Cu o jumatate de ora intarziere totul se stinge, pana si ochii nostri.
Apare Iulia Colan interpretand rolul lui Charlie, un baiat retardat de 33 de ani care devine parte a unui experiment fabulos. Din retardat devine geniu. Apoi, din geniu la origini.
Monologul retardatului simpatic, interpretat de ea, e plin de emotii. Momentele sunt scurte si intrerupte de intuneric care accentueaza mult subconstientul si amintirile din el.
Un baiat sufletist duce dorul companiei si afectivitatii si isi exprima melancolic, nervos, drama- “Nu am pe nimeni”. Amintiri din copilarie, discutii ale parintilor, ipostaza lui de copil nenormal, timpul petrecut la brutarie si placerea de a mirosi faina. Incepe experimentul, odata cu el si progresul lui, apoi singuratatea. Singuratatea duce la intemeierea prieteniei cu soarecele Algernon (singurul lui apropiat si concurent), la gandurile despre moarte si universul lui care se inchide odata cu constientizarea « Vreau sa fiu destept », si cu moartea soarecelui Algernon « Si poate va intrebati de ce m-am imbracat in negru ».
Piesa nu a durat mult, dar aplauzele au fost lungi, foarte lungi. Stand pe scari m-am uitat la toate palmele care creau zgomot. Si a fost cel mai lung zgomot din istoria Play-ului. Cred ca a fost la egalitate cu Metamorfoze.
E o piesa care lasa urme asta pentru ca actrita a jucat prin voce si gesturi marcante. Ea a lasat urme in imaginile formate, in cuvinte, in ganduri pe care nu le uiti chiar si dupa aplauze.
sursa foto metropotam.ro
!!!
