Exprima-ti viziunile

Cauta drumul spre mine. N-ai lasat frimituri, nici pietre, nici un ghem plin de sclipiciul melcilor?

Pai cauta-ma da, am presarat nisip la rascruci. Acum depinde ce provoci : praf, ceata sau fum.

Cauta drumul spre mine si o sa te rotesti in cerc si respiratia o sa devina din ce in ce mai alerta si privirea o sa se fixeze undeva in zare, in tine, intr-un gand. Sau poate vrei sa sapi mai adanc si atunci ajungi la o amintire.

Cauta si o sa ma gasesti. Da cu degetele incet peste aburul care s-a asezat pe sticla de la intrare.

Mult abur. Schimbam reciproc prea repede temperaturile. Eu fug de tine si tu ma cauti. Tu dispari si mi-e frica sa te caut cand tu nu ma mai cauti. Mi se pare o intelegere corecta facuta tacit.  Nu e?

Nu.

E.

Telepatie. Cu ea ma descurc cel mai greu. Imi provoaca stari diverse si felurite. Simt cand ma cauti si nu ma gasesti, simt cand dispari si stii tu mai departe ce tactica folosesc. Da stiu, mi-ai mai repetat asta!

Nu, nu ma inspaimanta fantomele, nu e cazul sa le trimiti. Au ele alte drumuri, alte rascruci, au fost ingropate cu mult timp in urma in praf si s-au ridicat incet intr-o ceata spre cer.

Si atunci a plouat. Pasii pe care mi cauti acum s-au transformat in namol. Dar iese el soarele… si atunci sa te tii cum o sa ne tinem cautarea de maini si namolul o sa crape de pe pasii mei si ai tai si o sa o plimbam pe bulevardele principale ale drumurilor noastre. O sa ne cautam in acelasi timp, nimerim pe un drum cu sens unic. Hai sa intrebam pana atunci trecatorii, necunoscutii, privitorii.

Unde esti? Unde sunt?

Te gandesti? Te rastorn.

Ti-amintesti? Te omor!

Simti?  Simt de mor!

Unde esti? Unde esti tu?

Ba tu! Ba tu!

Tu plus tu egal un singur eu pe un drum cu sens unic cand “dar iese el soarele” cu ajutorul trecatorilor, necunoscutilor, privitorilor. Dar numai noi contam. Tu si cu tu. Nu stiu cine si-a cedat eul in aceasta cautare!

A bătut la ușă. Am deschis mirați și fără să ne adreseze un cuvânt, a intrat, s-a îndreptat spre sufragerie și s-a așezat pe canapea. Tăcere pe buzele noastre. Insă pe ea nu părea să o deranjeze tăcerea sau alți factori externi. Așteptarea se instalase chiar comod pe canapea.

Mirați ne-am uitat unii la alții. Nimeni nu o cunoștea atât de bine și nici ea pe noi încât să își permită o asemenea familiaritate. Ea statea și părea că nu îi păsa de mirarea noastră.

A rugat-o fiecare cu un ceai, o cafea, cu o gustare. Ne-a refuzat nonșalant. Sta pur și simplu acolo, parcă pe ea însăși se aștepta!

Așteptarea a devenit apăsătoare. Nu ne-am mai putut mișca din cauza ei, nu am mai putut vorbi natural de ale noastre, era prea evidentă acolo pe canapea.

Dar ei nu îi păsa că ne derutează, că ne frământă, că ne dă senzații de gol în stomac, că ne aduce dor la cina și noi îl acceptăm din lipsă de prezență.

Așteptarea a devenit apăsătoare și a instalat rugină. Rugina a devenit tot mai stridentă, a invadat perdelele pe la colțuri, florile din vaza de pe masă, cuvintele rostite sâmbătă la amiază.

Așteptarea a devenit apăsătoare, a instalat rugină și nu a mai plecat. Noi ne-am învățat cu ea acolo, între timp a acceptat nonșalant și o gustare. Stătea pur și simplu acolo pe canapea, parcă ea însăși devenise rugină.