Deschide usa universului ei.

E prea mare?

Zambeste. Sta in prag cu o privire lunga. Stie probabil in subconstient ca nu o sa poata cuprinde toate departarile. Clipeste, ii sugereaza.

Da, clipeste!

Deschide camera cu camera. Se plimba singur pe holuri, cu lumina stinsa, incercand un baba oarba matur. Pe pipaitelea cu constiinta. Se plimba si le priveste pe toate din prag.

Da, au fost istorii, sunt si multe amintiri, si trecute si prezente.

Nu am ce sa le fac. Eu ce sa mai zic de ale tale!

Nu, nu am tatuaje, amintirile le port din cand in cand si nu se vad. Bine…poate doar atunci cand cad pe ganduri. Zambeste. Zambeste si ea clipind.

Si ce ziceai cu deschiderea asta, intreba ea.

Deschidere de noi ipostaze. De dimineata, de jumatati de ora, de apus, de ora trei dimineata. Radem cu fereastra deschisa. Latra si cainii in departare. Si ei fac parte din univers. Al nostru daca ne punem de acord cu aceeasi parere. 1, 2, 3…START.

Deschidere inseamna a acorda cuiva libera trecere, spune el. Dar ma deschid, ma deschid cu totul, ma deschid pur si simplu. Intrebarea e…exista curaj sa facem fata reciproc la trecere, la departari, la fiecare camera prin care trecem.

Trecem deschisi atunci. In timp. Cum e deschiderea la urmatoarea persoana?