Exprima-ti viziunile

Am fost la teatru azi ca sa mai scap de intoxicarile campaniei electorale, de asistentele emisiunilor si de stirile care vorbesc despre orice numai de bine nu. Intram in sala, oameni de toate varstele incep sa ocupe locurile, privirile se plimba spre a identifica ceva cunoscut. Nimic, nimeni nu se saluta. Incet se face 18 si luminile se atenueaza treptat pana la intuneric. Cortina se ridica si apare un decor comunist, gri care din start imi da senzatia ca nu va urma ceva interesant. Si asa a si fost. Nu numai ca nu a fost interesant, dar constatat cu cea mai mare dezamagire ca si la teatru a ajuns epidemia de vulgaritate. Nu era de ajuns ca e peste tot, a ajuns si aici cu o piesa ” de zi cu zi” care ne arata familia tipic romaneasca, un cuplu “cu cununia civila” ce sta cu socrii, cu sotul preocupat mai mult ca nu isi mai satisface sotia decat de fiica dependenta de droguri.

Nunta lui Puiu este o piesa care denota cea mai joasa vulgaritate si ma intreb cum cei 20 de copii sub 14 ani care au stat cu 2 randuri mai in spate de noi ce parere si-au facut de ” societatea romaneasca” si de femeile alea din piesa care se dezbracau si cerseau sexul, de nunta facuta din obligatie ca a ramas “Delia” insarcinata, de toate expresiile ” cacat” “pardisiu in cur” “Domnul Partzan”.

Chiar toata societatea romaneasca e reprezentata de aceste simboluri? Nu stim si nici nu vom sti sa ne construim, nici ca oameni si nici ca societate. De exemplu Anglia la stiri nu arata niciodata partile negative ale societatii sale, motiveaza si incurajeaza oamenii spre lucrurile pozitive. La noi nimic, e un trend. Pana si teatrul a ajuns cu asemenea piese in scena, poate a vrut sa fie neconventionala, cu o morala, sa ne vedem mai bine realitatea. Da de unde, radeau toti in sala fara sa isi dea seama ca e atat de trist si nu amuzant.

Trist

A fost lipsa de curaj sau nu mi s-a potrivit sa dau la teatru. Sau sunt mult mai multe motive pe care nu le deslusesc acum. Iubesc teatrul, dar dincolo de povesti si roluri, iubesc psihologia lui.

Asadar, nu am avut curajul sa fiu actrita sau nu mi s-a potrivit, dar am ajuns sa implementez proiecte ce implica teatrul. In prezent implementez unul. Se numeste Art’n Forum, am mai vorbit despre el.

Sambata a inceput primul atelier. Uitandu-ma la ei 5 ore nu am putut sa nu remarc ca trebuie sa incepi sa crezi. In tine, in ceilalti, in ce ti se spune, in imaginatia ta. Dar inainte de asta e nevoie de concentrare si multa munca.

” - De ce ii tii 5 ore?

- Ca sa vad cat rezista. Si daca nu rezista vor rezista. Se obisnuiesc.”

E nevoie de miscare pentru inceput, nu multi constientizeaza cat de mult conteaza sa iti cunosti corpul, sa iti simti miscarile, pasii. Apoi e nevoie sa te misti in acelasi timp cu ceilalti, sa stii sa te sincronizezi, sa te concentrezi, sa ai atentie distributiva si sa ai incredere. Sa te lasi sustinut.

Trebuie sa crezi. Exercitiile de imaginatie sunt cele mai tari. Nu stiu cati dintre noi au avut ocazia sa experimenteze. Primul meu exercitiu a fost in Londra intr-un bar care avea o camera intunecata unde intrai singur si ascultai sunete si voci. Era ingrozitor la inceput pentru ca nu stiai ce mai este in camera. Apoi simturile se relaxau si puteai sa iti imaginezi orice in functie de ceea ce auzeai.

La atelierul de teatru am vazut acelasi lucru. Acesti tineri au stat cu ochii inchisi, nemiscati si ingroziti ca in jurul lor un paianjen isi tese panza. Unii concentrati, altii nu. De ce? Pentru ca unii s-au gandit ca e o prostie, ca e scorbura copacului prea mica, ca paianjenu nu are nu stiu ce. Si nu si-au dat drumul la simturi.

Exercitii de voce. Cantece in cor pentru ati auzi vocea, pentru a  da incredere si deschidere. Cativa au zis ca nu se maimutaresc.

Toate lucrurile astea nu sunt facute fara scop, mereu exista unul, dar trebuie sa crezi. Daca nu crezi nu te poti deschide, nu poti accepta provocari, nu iti poti depasi limitele. Unul mi-a zis asa : Nu imi depasesc limitele, dar macar mi le cunosc :)). Bun si asa, dar s-a dovedit prin numeroase studii ca nu ne folosim nici 90 la suta din capacitati. Nu suntem curiosi sa vedem de ce putem fi in stare? De teama, de frica trecem destul de repede, e doar o etapa pana capatam incerdere. Si eu am fost fricoasa, inca sunt, dar am inceput sa ma lupt si sa imi placa provocarile. Acum le ador.

” Trebuie sa cred ” imi spun cand merg spre casa dupa terminarea atelierului. Trebuie sa cred in mine, in imaginatia mea, in creativitatea mea, in toate pasiunile mele. Trebuie sa cred ca sunt, ca pot avea mii de ipostaze care asteapta sa le dau drumul. Imaginatia face totul.

Iar despre teatru nu pot spune decat atat : nu poti ajunge sa interpretezi roluri daca nu te cunosti pe tine. Toate cuvintele si situatiile trebuie sa exprime stari. Nu le vei avea decat daca crezi, daca simti, daca ai imaginatie. Doar ea te face sa iti dai drumul sa te exprimi. Sa ne jucam!

Mi-a placut ce a spus Adela si o citez :

” Mi-a placut mult gimnastica in grup sustinuta de imaginatie. Asta m-a facut mult sa gandesc ca ar trebui sa folosim mai mult imaginatia in viata ca sa sustinem ceea ce ne propunem sa facem. As face exercitiile astea in fiecare zi, dar singura nu pot.”

Trebuie sa crezi IN IMAGINATIE . Asta e inceputul  proiectului :).