Capitolul I - Mutarea

Mie imi place sa daruiesc si din atata darnicie i-am pus in mana cheile de la casuta mea pozitionata in centru…in centrul inimii mele bineinteles. Ca am auzit eu ca imobilele din centru sunt mai scumpe. Casuta spatioasa, cocheta, cu o gradina plina de flori si o alee pe care el se putea plimba in voie, dar pe care ulterior a folosit-o ca loc de joaca “Uite-ma, acum sunt!…acum nu mai sunt!”

Si totul a fost minunat o perioada, ii placea acolo. Cald, comod, toate facilitatile in casa. Eu?

Eu eram fericita sa il stiu acolo si ma gandeam ca a venit pentru a ramane, nu intr-o simpla vizita. In timp insa, influentat probabil de ultimele aparitii in domeniu, a inceput sa sparga , sa darame, sa modifice ceea ce eu ii construisem. Asa ca se tot plimba  cu o ruleta in mana, masura, rasfoia revistele de specialitate si se uita cu ochi mari la viitoarea constructie.

Da muta-te, amice,  la bloc daca aici nu-ti mai place! Dar el nu se muta. O zis spargea un zid, a doua zi lipea caramida cu caramida. Pana acum pagubele sunt estimate la nopti nedormite, sute de zambete amare si milioane de lacrimi. Eee, nimic ce nu poate fi recuperat.

Da… el e stapan, are cheile, face ce vrea. Si eu astept, astept sa se mute intr-un apartament la etajul 7 intr-un bloc vechi si in pericol de parbusire la primul cutremur sentimental. Dar cel mai mult astept sa ramana si poate o sa-i mai dau voie sa bata un cui din cand in cand . Singurul lucru pe care il mai pot face este sa-mi promit ca niciodata nu o sa mai daruiesc casa la cheie in inima mea. Maxim….hmmm …garsoniera cu chirie?

Capitolul II - Evacuarea silita

Gata! Mi-a ajuns! Daca de vorba buna vad ca nu se poate, nu-i nimic, trecem si la lucruri mai neortodoxe. Pai ce? Ai acte de proprietate? Vreo declaratie gen ” Eu fata cu flori in par, iti daruiesc tie pe veci locul acesta, casa in inima mea???” Ar fi fost patetic si de-asta NU AI (acte normal)!

Nu mai suportam betonierele amicului meu si nici asteptarea in moloz, tacerea printre ruine sau un minunat sentiment de dolce far niente. Asa ca am tipat din toata puterea EVACUARE SILITA!!!

Zis si facut. Am inceput sa ii impachetez lucrurile. Am luat fiecare cuvant, fiecare zambet, fiecare imbratisare, fiecare sarut. Le-am asezat pe toate in cutii, le-am legat strans-nu as fi vrut sa se verse toate asupra mea, mi-ar fi cauzat o asfixiere cu regrete…Apoi am stat si mi-am dat seama ca am pastrat privirea. “Privirea de duminica seara”, la ea nu pot sa renunt. Asa ca am ascuns-o in  dulapul cu amintiri. M-am gandit ca o s-o scot de acolo uneori si am sa ma drogez cu ea.

Ziua in care a plecat a fost urata, averse de lacrimi si vant in schimbare. Apoi s-a asternut linistea. Nu-mi place sa-mi fac griji in privinta lui, nu cred ca a ramas pe drumuri. Banuiesc ca are multe oferte de cazare.

Amicul? Nu, nu stiu ce face! Banuiesc ca sta undeva, la un hotel. Oricum, sunt sigura ca e cufundat intr-un studio amanuntit al pietei imobiliare. Si ca sa nu se plictiseasca isi practica hobby-urile de zi cu zi : mersul cu trenul din inima in inima fara bilet, arhitectura sufleteasca si designul interior.

In vizita nu-l mai primesc!!! A venit o data, dar nu l-am lasat sa intre. Hahahahha, amice, MI-AM PUS VIZOR!

Text scris si interpretat (ar fi foarte genial!!!) de Maricica (nume de acoperire normal) :)) O mai asteptam pe aici :))