Intunericul ne obliga sa simtim, de aceea ii inventam monstrii
Stinge lumina in aceeasi casa pe care o cunosti atat de bine, pe usa careia intrii in fiecare zi, unde mobila, florile si hainele sunt asezate chiar de tine intr-o dupa-amiaza, intr-o duminica sau intr-o joi care a trecut.
Ai stins. Acum e intuneric pe holul sau in camerele prin care mergi in fiecare zi in graba sau fara graba cu familiaritate sau cu naturalete. E acum intuneric unde te simti tu cel mai bine, intim, relaxat.
Ai stins lumina si vezi ca locul pe care il cunosti atat de bine si care e atat de natural s-a transformat complet. Mergi orbeste, pasii te iau prin surprindere pentru ca simti ca incep sa incetineasca. Te lovesti de scaunul sau de pantofii pe care tu i-ai asezat constient chiar azi. Pareau sa nu te deranjeze, dar acum iata ca te-ai impiedicat.
Transformare totala pe care acum o vezi cu alti ochi. Pe intuneric. Si totusi nu pare atat de greu, nu?
Nu, nu trebuie sa iti imaginezi totul, e casa ta pe care o cunosti cel mai bine, doar e a ta. Casa in care te dezbraci de haine, de tristete, de graba oamenilor care trec pe strada pe jos sau in masini. E spatiul pe care il explorezi atat de bine atunci cand te plimbi de colo incoace cand te gandesti, cand iei decizii, cand esti agitat.
Nu trebuie sa iti imaginezi, nici sa cercetezi daca tot ce e in jurul tau e asezat de tine, e al tau, iti apartine in totalitate. Chiar devine greu?
Pasii se incetinesc, corpul se misca din ce in ce mai lent, devine suspicios, privirea nu te mai ajuta, mainile trec la pipait peretii, mobila, degetele incep sa caute intrerupatorul, dar lumina se lasa asteptata. Poate electricitatea e de vina, poate punem accent pe prea multa privire.
Cat la suta din simturi ne folosim, daca privirea ne ajuta la toate? Stinge lumina si vei afla daca tot ce ai construit in jurul tau e de fatada sau daca simti tot si cu ochii inchisi. Ar trebui sa mergi drept si sa ocolesti fiecare lucru cu naturalete. Sa te asezi chiar pe marginea patului, sa iti aprinzi o tigara cu bricheta ce se afla in geanta pusa in sifonier printre celelalte genti si alte nimicuri omenesti.
Atunci cand e intuneric iti dai seama ca tot ce cunosti devine necunoscut. Capata o alta fata, o alta ipostaza, ceva nou de descoperit. Si atunci iti dai seama ca si ignoranta e o binecuvantare. Oare?
Constient/subconstient ca si lucrurile pe care le facem in viata. Stingem si aprindem. Mereu e diferit/mereu e la fel. Totul tine de intrerupator si de momentul pe care il alegem sa il folosim. Stingem si aprindem focul, aparteneta fata de oameni, ambitia, motivatia in casa noastra, in viata noastra, unde totul pare sa fie la fel, controlat, constientizat la fiecare miscare. Si brusc de ce ne scapa atatea? Apare o apasare. Intuneric. Si atunci ce te faci? Cum stingi intunericul?
Nu ar fi bine sa nu ne mai fie frica de el? Nu ar fi mai bine sa nu ne mai fie frica de monstrii care ni se par ca vin din stanga si din dreapta si ne dau tarcoale mereu? Ar fi bine sa mergem cu aceeasi siguranta de sine in casa noastra si pe intuneric, nimic nu e schimbat, totul e in noi, in jurul nostru.
Stinge lumina sau aprinde-o, insa esenta nu sta in lumina si umbra, ci in atitudinea noastra cu care vrem sa umblam in lumina sau in intuneric, in viata noastra, prin casa noastra. Natural, destins, fara frica. Stinge lumina din ochii tai si o sa vezi ca intunericul e tot o privire. Sa invatam sa vedem si prin el, spune mai multe, simte PREA multe, poate de aceea il ocolim atat de des. Poate de aceea ii inventam atatia monstrii pentru ca ne obliga sa nu mai privim, ci sa simtim…
Scris de Simona in categ. Simte, pe 21/12/2010, la ora 12:55. Fara comentarii
