Asteptarea devenise
A bătut la ușă. Am deschis mirați și fără să ne adreseze un cuvânt, a intrat, s-a îndreptat spre sufragerie și s-a așezat pe canapea. Tăcere pe buzele noastre. Insă pe ea nu părea să o deranjeze tăcerea sau alți factori externi. Așteptarea se instalase chiar comod pe canapea.
Mirați ne-am uitat unii la alții. Nimeni nu o cunoștea atât de bine și nici ea pe noi încât să își permită o asemenea familiaritate. Ea statea și părea că nu îi păsa de mirarea noastră.
A rugat-o fiecare cu un ceai, o cafea, cu o gustare. Ne-a refuzat nonșalant. Sta pur și simplu acolo, parcă pe ea însăși se aștepta!
Așteptarea a devenit apăsătoare. Nu ne-am mai putut mișca din cauza ei, nu am mai putut vorbi natural de ale noastre, era prea evidentă acolo pe canapea.
Dar ei nu îi păsa că ne derutează, că ne frământă, că ne dă senzații de gol în stomac, că ne aduce dor la cina și noi îl acceptăm din lipsă de prezență.
Așteptarea a devenit apăsătoare și a instalat rugină. Rugina a devenit tot mai stridentă, a invadat perdelele pe la colțuri, florile din vaza de pe masă, cuvintele rostite sâmbătă la amiază.
Așteptarea a devenit apăsătoare, a instalat rugină și nu a mai plecat. Noi ne-am învățat cu ea acolo, între timp a acceptat nonșalant și o gustare. Stătea pur și simplu acolo pe canapea, parcă ea însăși devenise rugină.
Scris de Simona in categ. Simte, pe 03/12/2010, la ora 04:41. Fara comentarii

